Pocăința

Calea întoarcerii către Dumnezeu

Pocăința cel mai popular mesaj al predicatorilor biblici

În economia mântuirii oamenii nu se deosebesc după virtuțile sau răutățile lor, ci după dispoziția lor de a se pocăi sau de a nu rămâne în păcat. În istoria poporului Israel, popor ales de Dumnezeu, educația pe care Dumnezeu a exercitat-o prin Lege și Proroci asupra poporului Său a dat roade doar acolo unde oamenii au ajuns la pocăință. Evanghelia sau propovăduirea împărăției lui Dumnezeu este strâns legată de vestirea pocăinței. Ioan Botezătorul, înaintemergătorul lui Mesia, propovăduia venirea împărăției lui Dumnezeu zicând: „El zicea: Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Propovăduirea pocăinței pe care Ioan Botezătorul o adresa celor care îl ascultau, în perspectiva împlinirii împărăției lui Dumnezeu – reprezenta rezumatul și esența Legii și a Prorocilor. Scopul Legii era, precum arată apostolul Pavel, să descopere păcatul: „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege...” (Romani 7:7).

La fel ca Ioan Botezătorul, și Hristos își începe lucrarea mesianică de vestire a împărăției lui Dumnezeu în lume prin chemarea la pocăință: „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască și să zică: Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 4:17). Startul propovăduirii lui Hristos scoate în evidență nu doar însemnătatea pocăinței, ci și locul ei primordial pe tot parcursul vieții omului. Și apostolii chemau, prin predicarea lor, pe oameni să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu.: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: Fraților, ce să facem? Pocăiți-vă, le-a zis Petru...” (Fapte 2:37-38).

Mulți agrează religia la nivel intelectual, la nivel de formă, dar nu și-au predat niciodată viața lui Dumnezeu. Omul nu este chemat să se pocăiască o dată și atât, ci să se pocăiască neîncetat. Pocăința este un imperativ universal care îl face pe om capabil să împlinească toate celelalte porunci. Dar ce este, în esența ei, pocăința?

„Desăvârșire morală” vs Pocăință

Concepția că Legea lui Dumnezeu avea ca scop perfecțiunea morală a omului este greșită. Desigur, cei ce păstrează Legea lui Dumnezeu este normal să crească din punct de vedere moral. Dar asta nu înseamnă că Legea a fost dată pentru atingerea perfecțiunii morale, nici că perfecțiunea morală indiferent până la ce nivel ar ajunge – poate mântui omul. De altfel, „drepții” lui Israel nu erau desăvârșiți moral, ci păcătoși care s-au încredințat pe ei înșiși, prin pocăință, harului lui Dumnezeu, precum David.

Rugăciunea lui David, după căderea sa, arată natura adevăratei căințe față de păcatul săvârșit. Pocăința lui a fost autentică și profundă. David nu a depus niciun efort pentru a-și atenua greșeala. El a înțeles dimensiunea păcatului său; el a realizat efectul degradant și „josnicia” sufletului său și „a simțit repulsie față de propriul păcat.” El nu a implorat doar iertare, ci s-a rugat și pentru „curăția inimii”: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!” (Psalmii 51:10). De aceea, David „nașul” multora va ajunge să fie declarat de Dumnezeu: „om după inima Mea...” (Fapte 13:22).

De altfel, unicul mijloc pe care îl deține omul pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și pentru a primi harul Său, nu este calitatea morală, ci pocăința lui. Așa se explică de ce aceia care au primit vestea bună a împărăției lui Dumnezeu nu au fost fariseii, plini de virtuțile lor formale, ci vameșii și desfrânatele, care și-au simțit păcătoșenia și s-au pocăit. Favoarea pe care Hristos o manifestă față de vameși și desfrânate – în defavoarea cărturarilor și fariseilor care, din punct de vedere social, erau mai drepți și mai de cinste – pare ciudată dacă privim creștinimsul doar ca mijloc de predicare a desăvârșirii morale. Ea dă peste cap toate concepțiile convenționale religioase, morale și sociale ale omului.

Hristos nu a cerut oamenilor să fie mai puțin păcătoși, ci să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu.

Pocăința privită ca obstacol

Mulți cred că nu pot veni la Hristos până nu oferă dovezi clare de pocăință mai întâi și „că pocăința condiționează iertarea păcatelor.” Este adevărat că pocăința precedă iertarea păcatelor; și asta pentru că doar un om smerit poate simți nevoia după Hristos. Totuși, trebuie ca să aștept până ce mă voi simți pocăit și numai după aceea să vin la Hristos? E oare necesar să transformăm pocăința într-o barieră între noi și Hristos?

Biblia nu ne arată nicăieri că omul păcătos „trebuie mai întâi să se pocăiască și numai după aceea va putea să răspundă invitației” lui Hristos: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Dacă nu poți fi iertat de păcate fără Isus Hristos, tot astfel nu te poți pocăi fără intervenția Duhului Sfânt care îți trezește conștiința: „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecate” (Ioan 16:8).

Pocăința nu este în ultimă instanță un fapt moral, ci existențial. Nu aparține nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vieții spirituale.

Pocăința este lepădarea păcatului, depărtarea de rău și întoarcerea către bine. Iar aceasta se realizează când omul se descoperă pe sine ca păcătos (vezi Luca 5:8) și caută harul lui Dumnezeu.

Cum îmi dau seama că nu sunt părăsit de Duhul lui Dumnezeu

Dacă simți în sufletul tău o sete după ceva mai bun decât ceea ce îți poate oferi lumea aceasta, atunci trebuie să știi că această tânjire a sufletului tău este glasul lui Dumnezeu care ți se adresează. Exact ăsta este momentul în care trebuie să ceri pocăință și să te rogi pentru ca să-L descoperi pe Hristos.

„Noi nu trebuie să așteptăm convingeri mai temeinice, ocazii mai bune sau un caracter mai sfânt. Prin noi înșine, nu putem face nimic. Trebuie să venim la Hristos așa cum suntem” (E.G.White, Calea către Hristos).

Dacă ajungi să fii conștient de starea ta păcătoasă, nu aștepta să devii singur mai bun. Mulți se descurajează considerând că nu sunt suficient de buni pentru a ajunge la Hristos. Nu aștepta să devii mai bun prin propriile eforturi: „Poate un etiopian să-și schimbe pielea sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi, care sunteți deprinși să faceți răul?” (Ieremia 13:23). Ajutorul tău vine de la Dumnezeu.

Păcate mici vs. Păcate mari

Nu toate păcatele sunt egale. Mai mult, nici Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca fiind egale. Da, există grade diferite de vinovăție. Cu toate acestea, oricât de mică ar părea o greșeală în ochii noștri, niciun păcat nu este prea mic înaintea lui Dumnezeu. Noi ne judecăm unii pe alții în funcție de percepțiile noastre dar Dumnezeu este singurul capabil să evalueze toate lucrurile exact așa cum arată ele în realitate. Spre exemplu, un alcoolic sau un fumător este disprețuit și i se spune că dependența (păcatul) lui îl va lăsa în afara cerului, în timp ce mândria, vanitatea, fățărnicia, egoismul și avariția rămân de cele mai multe ori „nemustrate.” Și aceste păcate sunt la fel de ofensatoare pentru Dumnezeu, deoarece ele intră în opoziție cu bunătatea și caracterul Său, în deplin contrast cu iubirea Sa neegoistă. Cel care e subiectul unor păcate mai sonore poate să fie cuprins de „rușine și nevrednicie, înțelegându-și nevoia după harul lui Hristos” dar fariseismul nu simte această nevoie și astfel talibanizează inima în fața lui Hristos.

Stăruirea în pocăință nu înseamnă tacita acceptare sau tolerare a vieții păcătoase, ci și conștientizarea dimensiunii păcatului. Păcatul nu este o realitate de sine stătătoare, care să se supună unor măsurători obiective. Orice evaluare a păcatelor sau împărțire a lor în păcate de moarte și păcate ce nu sunt de moarte este cu totul imposibilă. Moartea spirituală a creștinului nu survine prin săvârșirea unui anumit păcat, ci prin ruperea lui de Hristos. Desigur, ruperea aceasta se exprimă și prin anumite păcate concrete. Și e firesc ca păcatele ce nu sunt înfățișate obiectiv drept mari, să indice moartea spirituală a omului.

Însă înstrăinarea de Dumnezeu și, prin urmare, starea de moarte spirituală pot apărea și fără a fi semnalate vădit păcate capitale. Toate păcatele nepărăsite și nemărturisite devin păcate mari. Când credinciosul este luat în stăpânire de păcat, se desparte de Dumnezeu. Așadar, distincția între păcate mici și mari nu trebuie căutată doar în ceea ce privește faptele obiective, ci și în ceea ce privește atitudinea omului. Obiectiv vorbind, nu există nici un păcat de neiertat, dacă în om există dispoziția pocăinței și cererii iertării.

Păcatul nu este o simplă nereușită. Este tulburare sau rupere a comuniunii cu Dumnezeu.

Este viața pătată a unor „creștini” o scuză pentru a sta departe de Hristos?

Uneori, cei care nu-și doresc pocăința se scuză, arătând cu degetul spre cei ce se pretind a fi credincioși dar care comit greșeli. Dar a te compara cu păcatele și defectele altora nu poate fi o scuză pentru nimeni, deoarece modelele noastre de „desăvârșire” nu sunt oamenii. Exemplul nostru de „desăvârșire” este Isus Hristos: „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus...” (Evrei 12:2).

Cei care au reproșuri față de comportamentul nepotrivit al unor așa-ziși credincioși „ar trebui să fie ei înșiși niște modele” pentru un mod de viață mai bun.

Pocăința rupe mintea de prejudecăți și comparații și o lipește de Dumnezeu, îl unește pe om cu Dumnezeu: „Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2). Pocăința devine calea cunoașterii de sine, dar și a cunoașterii lui Dumnezeu, căci îl apropie pe om de Dumnezeu și îl face tot mai receptiv la harul Său. Pocăința este necesară nu doar pentru a primi harul dumnezeiesc, ci și pentru a-l păstra sau a-l redobândi.

Nu glumi cu îndemnurile Duhului Sfânt

Mulți ne amăgim gândind că putem să ne schimbăm înclinațiile rele oricând ne dorim pe parcursul vieții. Cu alte cuvinte, ne liniștim conștiința gândind că într-un moment de criză cruntă, ne vom schimba dintr-o dată. Nimic mai fals! Nu te poți juca cu „invitațiile harului și totuși să fii din nou impresionat de el.” Nu poți să disprețuiești chemările Duhului lui Dumnezeu, și totodată să continui în a cultiva obiceiurile rele crezând că în mijlocul unei crize viitoare cumva te vei ridica deasupra situației.

Acest lucru nu este simplu de făcut. Bagajul de-o viață îți modelează caracterul într-un asemenea mod, încât este aproape imposibil ca mai târziu să fii schimbat după chipul lui Dumnezeu.

„Chiar și o singură trăsătură greșită de caracter, o singură dorință păcătoasă, cultivată cu persistență, va face, în cele din urmă, fără efect toată puterea Evangheliei...Orice faptă nelegiuită, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercusiuni asupra ta însuți; inima se împietrește, voința slăbește, capacitatea de înțelegere devine confuză și te face nu doar mai puțin predispus, ci și mai puțin capabil de a te supune îndemnurilor blânde ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu ” (E.G. White, Cale către Hristos).

În toată Scriptura, nu vei găsi un avertisment mai serios ca acela îndreptat „împotriva celor care glumesc cu răul.” Gândește-te la Lot: „Lot a ieșit și a vorbit cu ginerii săi, care luaseră pe fetele lui: Sculați-vă, a zis el, ieșiți din locul acesta; căci Domnul are să nimicească cetatea. Dar ginerii lui credeau că glumește” (Geneza 19:14). Când citesc acest pasaj îmi trec prin minte două lucruri. Primul, e posibil ca Lot să fi fost un bun glumeț; un glumeț atât de bun încât probabil și-a permis uneori să glumească cu răul și pe seama lucrurilor spirituale. Cel de al doilea, este că deși Lot, cel mai probabil a depus un efort serios pentru a-i convinge pe copiii săi să părăsească cetatea, ei nu au făcut altceva decât să ridiculizeze ideea că Dumnezeu o va nimici. De aceea, când adopți o „împotrivire ambițioasă sau o indiferență totală” față de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu vei culege ce ai semănat.

Stop amânării!

Amânarea este un dușman nu doar în alte paliere ale vieții, ci și în domeniul spiritual. Nu e cazul să insist asupra efemerității și nesiguranței vieții. Totuși există un pericol ascuns, „un pericol insuficient înțeles – acela de a amâna mereu ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.”

Amânarea însăși este un păcat capital.

„...câtă vreme se zice: Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile...” (Evrei 3:15).

Întrucât omul păcătuiește zi de zi, este dator să se pocăiască zi de zi. Oricât ar fi de înaintat duhovnicește, are nevoie de pocăință. Aceasta nu se epuizează în anumite etape sau fapte, nici nu se limitează la anumite perioade de timp. Lucrul ei nu sfârșește niciodată. Pocăința este pentru credincios lucrarea lui pe viață. Viața creștină este viață de pocăință, adică de simțire a păcatului și de totală încredințare harului lui Dumnezeu.