Este (ne)afilierea religioasă dovada (ne)convertirii?

Cum să devii un om cu adevărat convertit

Într-o eră în care (ne) afilierea religioasă tinde să înlocuiască convertirea, cea din urmă fiind considerată calea normală de a intra (sau nu) în sfera religiosului, se impune să reflectăm asupra ideii de convertire. Ce este convertirea? Un comportament atipic? O alienare față de restul lumii?

Convertire damasciană vs convertire tradițională

„Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui” (Faptele Apostolilor 9:3).  „Pe drum...” este expresia care pregătește cititorul pentru elementul surpriză din viața lui Saul și care totodată deschide câteva întrebări: care este axa marilor schimbări ? A marilor revelații ?

Revelațiile nu apar în mod angelic ci se nasc pe un drum individual al căutărilor. Această experiență individuală o putem numi – convertire. Convertirea, „poate să acopere comportamente foarte diferite și să îmbrace semnificațiile cele mai variate.” Poate cel mai cunoscut tip de convertire, este convertirea tradițională care implică rămânerea sau (re)întoarcerea în staul. Convertirea tradițională are mai mult o valoare normativă. Regulile sunt cele care primează. De aceea, Isus spune: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, ci niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 5:20). În consecință, problema acestui tip de convertire tradițională este faptul că nu oferă prea mare importanță schimbării lăuntrice căci ar însemna să se ofere recunoaștere deranjului care face necesară schimbarea – întoarcerea.

Înțeleasă ca act de întoarcere către Dumnezeu, convertirea implică două etape: convertirea biblică (o întâlnire) și convertirea evanghelică (o răsturnare de valori). Apelul biblic la convertire poate fi înțeles ca o întoarcere către cel ce a vorbit: „Cine ești Tu, Doamne?” (Faptele Apostolilor 9:5). Orice lucru, orice proces de ordin spiritual, este plasat sub semnul major al relației cu Dumnezeu, care schimbă totul. Spre deosebire de convertirea tradițională care presupune o reîntoarcere la matcă, convertirea biblică nu implică o (re)întoarcere spre un sistem religios, ci presupune loialitate față de o realitate vie – Dumnezeu. Omul este împuternicit de Duhul lui Dumnezeu să îndeplinească convertirea, care nu vine de la el, dar care nu se poate realiza decât prin el: „Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8)

Înțeleasă ca act de întoarcere către Dumnezeu, convertirea implică două etape: convertirea biblică (o întâlnire) și convertirea evanghelică (o răsturnarea de valori).

Ca și vântul, convertirea privită ca naștere din nou este invizibilă dar efectele produse se concretizează prin decizia personală ce ne instaurează ca parteneri ai lui Dumnezeu. Asta se poate numi o convertire evanghelică.

Convertirea evanghelică are aceeași finalitate: să-i facă pe oameni să se întoarcă spre Dumnezeu. Așadar, prin credința în Dumnezeul Bibliei, Evanghelia propune, paradoxal, o dublă convertire: convertirea ia forma unei răsturnări, unei radicale inversări de valori: „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea” (Ioan 15:19). Această răsturnare – inversare se manifestă în Noul Testament în diverse moduri:

• „cei din urmă vor fi cei dintâi” (Matei 20:16)

• „cine își va păstra viața o va pierde; cine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga” (Matei 10:39)

• „ferice de cei ce plâng...” (Matei 5:4)

Fiul care este copleșit de dragostea Tatălui, nu este cel supus și cinstit, ci fiul risipitor. În fața ambiguității ideilor de pioșenie și dreptate, criteriul discernământului evanghelic este atitudinea față de persoana lui Isus: cei care-L primesc ca trimis al lui Dumnezeu sunt mântuiți: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Cei care-L repudiază, pentru că amenință ideea lor de Dumnezeu, sunt blestemați: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduiește  că Isus este Hristosul?...Oricine tăgăduiește pe Fiul n-are pe Tatăl. Oricine mărturisește pe Fiul are și pe Tatăl” (1 Ioan 2:22-23).

Paradoxul convertirii

Nu trebuie să ne fie frică să recunoaștem că există numeroase exemple de convertiți care rămân neafiliați religios – sau în afara bisericii. Asta pare să o susțină și Isus: „Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor” (Ioan 10:16). „Drama interioară care se numește convertire nu se sfârșește” în mod obligatoriu în bazinul de botez. Dimpotrivă! Convertirea sfârșește țintuită pe cruce: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine...” (Galateni 2:20).

Poate vei zice, păi ce facem cu versetul care spune: „Cine va crede și se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16:16). Evanghelistul Marcu prezintă două condiții care se așteptau din partea celor care acceptau mesajul evangheliei – „credința în Isus și botezul”. Cea dintâi este acceptarea interioară a mântuirii – convertirea. Cu alte cuvinte, acceptarea lui Isus ca Mântuitor. Cea de a doua reprezintă semnul exterior al unei schimbări interioare - metanoia (vezi Romani 6: 3-6).

Ceea ce este demn de remarcat este faptul că, dacă cineva își va pierde mântuirea, aceasta se datorează exclusiv necredinței și nu lipsei ritualului botezului. Universul lăuntric al unei persoane depășește cu mult în importanță ritualul liturgic. La fel ca în cazul tâlharului de pe cruce sunt și vor mai fi cazuri în care persoane cu adevărat convertite nu vor putea să îndeplinească ritualul botezului. Cu alte cuvinte, osândit va fi cel care nu crede – cel care nu este convertit. Pe de cealaltă parte, nu trebuie să cădem nici în capcana refuzului convenabil de a accepta botezul biblic. Și asta, în contul credinței din inimă.

Convertit este, așadar, cel/cea la care ne așteptăm cel mai puțin: nu cel care respectă Legea și se laudă cu aceasta, ci dimpotrivă, cel care primește iertarea deplină a lui Dumnezeu: „Vameșul stătea deoparte și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer; ci se bătea în piept și zicea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13).

Astfel, din perspectivă biblică sensul convertirii este schimbat. „Topografia care presupune schimbarea de orientare – întoarcerea – este modificată: acolo unde îl credeai pe Dumnezeu aproape, El este departe. Acolo unde este de presupus să fie departe, El se apropie.” Convertitul nu visează la un destin divin, ci să calce pe urmele lui Hristos: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6)

Călătoria pe drumul Damascului – este o călătorie în care, convertitul cade, ca Pavel, se prăbușește, atinge pământul înainte de a renaște, sau mai degrabă, pentru a renaște.

„Apropiați-vă de Dumnezeu, și El se va apropia de voi...”  (Iacov 4:8)

De asemenea, nu doar individul ci și bisericile trebuie „să mediteze - și, poate, și să viseze la ideea de convertire. Căci în aceasta constă, fără nici o îndoială, forța înnoirii oricărui grup sau instituții.”