Dumnezeu și suferința umană

Cum să descoperi aspectele restauratoare ale providenței lui Dumnezeu, în furtunile vieții

Regina întrebărilor: „de ce?”

Dezastrul din Turcia și Siria m-a zguduit mai mult ca niciodată. Totodată, pe buzele multor prieteni a reapărut întrebarea: „Unde este Dumnezeu în mijlocul atâtor dezastre?” De aceea, urmează să-ți prezint o perspectivă creștin-biblică asupra suferinței. De fapt, este un drept la replică în fața suferinței umane.

Ceea ce scriu nu reprezintă o „teorie a suferinței,” ci un ghid biblic de a ne raporta la ea. Nu-ți voi pierde, așadar, vremea cu raționamente filosofice sau teologice cu privire la originea răului (perspectivă care oricum diferă de la o religie la alta), abordate în profunzime de mulți alții. Totuși, voi face câteva sublinieri esențiale care trebuie făcute (din perspectivă biblică), date fiind implicațiile de ordin practic. Fiecare dintre acestea caută să răspundă, deși succint, la cele mai frecvente întrebări legate de suferință:

1)    De ce?

2)    Cum trebuie să înțeleg suferința?

3)    Unde este Dumnezeu?

4)    Ce face Dumnezeu?

Dumnezeu își rezervă „dreptul” de a păstra taine: „valoarea tainei”

Dezastrele naturale, crizele economice, au explicații. În schimb, suferința umană pare un drum înfundat. „De ce?” De obicei, aceasta este prima întrebare pe care ne-o adresăm când trecem printr-o împrejurare de-a dreptul teribilă. Este punctul în care există pericolul real de a te înstrăina de Dumnezeu, deoarece nu reușești să găsești răspunsurile pe care le aștepți.

În fața aparentei tăceri a lui Dumnezeu credința naufragiază: „Am încetat să mai cred când a murit..., la vârsta de..., lăsând în urmă pe...”; „Întrebările fără răspuns s-au adunat în mintea mea până când am realizat că nu mă mai simt a fi credincios”; „Un Dumnezeu care nu face nimic în ce privește suferința este un Dumnezeu care nu are nicio valoare pentru mine.” Cum să răspunzi la asemenea întrebări?

În fața suferinței nu poți să ai răspunsuri la toate întrebările. Oricâte informații ai avea, niciodată nu vei înțelege tot. De ce? Pentru că sunt probleme tainice care țin în mod exclusiv „tainei lui Dumnezeu”. Da, Dumnezeu este expertul multor enigme. Și exact asta îl reprezintă ca Dumnezeu: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri, pe vecie” (Deuteronomul 29:29). Sau: „Poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui Dumnezeu” (Iov 11:7). Iată de ce, trebuie să accepți că Dumnezeu „ascunde” de noi anumite dimensiuni ale realității. Grecescul mysterion înseamnă, „învăluit”, „ascuns”. De aceea, credința și-ar pierde o mare parte din „substratul” și „atracția ei” dacă ai cunoaște totul. Drept urmare, tainele au un rol esențial în imaginea de ansamblu.

În suveranitatea Sa, Dumnezeu, a intenționat să ne dezvăluie multe lucruri, dar a decis și să păstreze ascunse alte lucruri.

Când cerul tace

Patriarhul Iacov l-a pierdut pe fiul său iubit, Iosif. De nenumărate ori, Dumnezeu i s-a adresat în mod direct în cele mai cruciale momente ale vieții. Toate mesajele lui Dumnezeu spuneau că Iacov a fost ales de Dumnezeu, că Dumnezeu era cu el și că el nu avea motive de îngrijorare – toate mesajele divine fuseseră extrem de liniștitoare. Totuși, într-o zi, fiii lui Iacov se întorc acasă cu haina scăldată în sânge a celui mai iubit copil al său și l-au făcut pe tatăl lor să creadă că Iosif murise. Știa Dumnezeu adevărul? Desigur. În ciuda faptului că Dumnezeu cunoștea adevărul, „și îl iubea pe Iacov și i-a văzut durerea, n-a spus nimic”. Cu siguranță că Iacov a strigat către Dumnezeu, întrebându-L: „De ce?” „Cum rămâne cu toate visurile și promisiunile pe care mi le-ai făcut?”

În pofida durerii, Dumnezeu a tăcut, timp de douăzeci de ani. Și asta, pentru că Dumnezeu pregătea un plan care avea să-l protejeze în viitor pe Iacov și întreaga sa familie. Tăcerea a fost ruptă doar în momentul în care Iacov a aflat că Iosif trăiește, după care a călătorit spre Egipt acolo unde familia extinsă i-a fost ferită de foamete (vezi Geneza 37 - pentru tabloul întreg al istoriei lui Iosif).

Stă în natura lui Dumnezeu să „învăluie” anumite lucruri: „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraților stă în cercetarea lucrurilor” (Proverbe 25:2).

Nu vei avea niciodată toate răspunsurile, dar vei avea suficiente răspunsuri ca să poți înfrunta provocările. Înțelegerea pe care o poți avea asupra suferinței nu este desăvârșită, „dar nici nesatisfăcătoare”. Astfel, ajung la cea de-a doua întrebare.

Cum trebuie să înțeleg suferința?

Suferința este un drum foarte întortocheat, un labirint tenebros, dar și cu poteci prin care poți vedea dincolo de „realitatea aparentă” a propriei dureri. Cu alte cuvinte, credința este punctul de plecare.

Răspunsurile la chestiunea suferinței, „deși sunt parțiale, nu le poți găsi prin introspecție sau în filosofie”, ci la Dumnezeu: „...la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6:68). Credința, indiferent cât de mică este, constituie o condiție esențială pentru înțelegerea „tainelor” suferinței. Nu este vorba despre „credința care suplinește absențe”, „credință care se opune rațiunii”, și care reprezintă o pricină de poticnire pentru unii. Mai degrabă, este vorba despre aspectele de neînțeles ale vieții.

Punctul de plecare: lupta dintre bine și rău

Când te întrebi „ce am făcut de mi se întâmplă tocmai mie”, trebui să te agăți de un reper. Eu îl numesc „punctul de plecare”. Cel mai răspicat „punct de plecare” este: suferința sau încercarea nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana. Da, cred în lupta dintre bine și rău. În lupta dintre Dumnezeu și Satana. Totuși, niște explicații necesare. Dumnezeu nu are rival. Ideea unei puteri rivale poate introduce foarte subtil existența mai multor „dumnezei”. Păcatul este un intrus și Satana care instigă la păcat este un rebel. Isus îl demască: „Voi aveți de tată pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

Satana, nu Dumnezeu, este cel care poartă inițiativa când este vorba despre necaz.

Este adevărat, că există și cazuri excepționale când Dumnezeu poate trimite o încercare cu intenția de a oferi un exemplu. Este cazul Ananiei și Safirei (vezi Fapte 5:1-11) a căror moarte a slujit drept exemplu pentru „îndreptarea tinerei biserici din Ierusalim.” De asemenea, sunt foarte puține cazurile în care Biblia subliniază raportul direct dintre „păcat și încercare,” ca în cazul dramei familiale a regelui David care a avut de suportat consecința propriului său păcat (vezi 2 Samuel 12:10-12). Acestea sunt excepțiile și nu regula. Întotdeauna în spatele suferinței se află Satana, nu Dumnezeu. Acest fapt reiese clar în Iov (vezi Iov 1:7-11). Iar în Noul Testament, Iacov spune: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: Sunt ispitit de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău, și El însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13). Petru exprimă același principiu folosindu-se de o comparație: „diavolul dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

În același timp, e drept că nu poți cădea în capcana de a vedea diavoli peste tot. Spre exemplu, când îți taie cineva calea în trafic, nu înseamnă neapărat că Satana ți-a ieșit în cale. Nu acorda Satanei o importanță mai mare decât lui Hristos. Dar ca să îndrepți această eroare, e obligatoriu să te oprești asupra unor aspecte practice ale suferinței, prin perspectiva Bibliei și să-ți dai astfel seama cum se nasc astfel de erori.

Însă nu poți cădea în capcana de a vedea diavoli peste tot. Nu acorda Satanei o importanță mai mare decât lui Hristos.

„Cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui?”

„Oare ceea ce mi se întâmplă este din cauza vreunui păcat pe care l-am făcut?” Această întrebare îi macină pe mulți oameni. Tendința de a stabili o relație de cauză-efect între suferință și pedeapsa divină este foarte populară, reprezentând o caracteristică a multor religii și inclusiv a păgânismului. Așa au gândit și părerologii lui Iov. Dar este o concepție foarte greșită, încât nu-i de mirare că a atras după sine mânia lui Dumnezeu față de prăpăstioșii lui de prea puțin folos (vezi Iov 4:27). Aceasta credeau și oamenii din vremea lui Isus: „Cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Răspunsul lui Isus este „deopotrivă constrângător și încurajator: N-a păcătuit nici omul acesta nici părinții lui; ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:2-3).

Isus subliniază aceeași idee în Luca 13:1-5, oferindu-le știriștilor de meserie alte două exemple. În acel context, Isus pune următoarea întrebare: „Credeți voi […] că acești galileeni au fost mai păcătoși […], pentru că au pățit astfel?” (vezi Luca 13:1-5). În ambele exemple, Isus răspunde cu fermitate „Eu vă spun: nu!”

„Teologia cu bâta” înseamnă să negi efectiv harul lui Dumnezeu și să banalizezi jertfa lui Hristos. Fii foarte atent! Dacă suferința ta este un mod de plată pentru păcate și pentru vină, atunci unde mai este meritul sângelui lui Hristos?

Sunt multe păcate „fără nicio boală și multe boli fără niciun păcat.” Imaginează-ți doar! Dacă ar fi ca Dumnezeu să te (ne) pedepsească  cu câte o încercare pentru fiecare păcat pe care l-ai făcut, lumea ar fi de-a dreptul bolnavă. Categoric, Dumnezeu nu te tratează după cum meriți, ci după „harul felurit” al lui Hristos care „curăță de orice păcat” (1 Petru 4:10; 1 Ioan 1:7).

„Nu din cauza păcatelor mele, ci din cauza păcatului”

Ok, am înțeles. Nu există niciun păcat anume care să stea în spatele celor mai multe încercări, atunci de unde provin acestea? Nu pot să-ți ofer o explicație universal valabilă. După cum ai observat Isus a respins categoric orice tentativă de a accepta o astfel de explicație. De aceea, trebuie să te gândești la o abordare mai cuprinzătoare: „de unde vine răul? De ce există atâta suferință în lume?”

Așa cum am spus la început, nu am intenția să ofer o analiză detaliată. Însă există un principiu care vreau să-ți fie clar: încercările (oricare ar fi ele) intră în viața ta din cauza „unei lumi anormale, o lume dezechilibrată de păcat.” Cu alte cuvinte, suferința este un intrus.

Ce este păcatul și cum a apărut?

În cartea sa, Țepușa din carne, Pablo Martinez folosește metafora căsătoriei pentru a descrie simplu „căderea primilor părinți” (vezi Geneza 3:1-6). Așa după cum e la modă în cazul multor cupluri din ziua de astăzi, bărbatul și femeia nu și-au dorit să fie „legați” de Dumnezeu printr-o relație de iubire „trainică” și „devotament reciproc.” Au vrut să fie liberi și independenți. De aceea, și-au exercitat dreptul de se separa, pe care de altfel l-au primit de la Dumnezeu. O relație de dragoste este întotdeauna „stabilită” de bunăvoie (și nesilită de nimeni) – pentru că nimeni nu poate fi silit să iubească. Dacă ar fi așa, n-ar mai fi vorba despre o relație bazată pe dragoste.

Exercitându-și dreptul de a se separa, bărbatul și femeia s-au separat inclusiv de Dumnezeu (vezi Geneza 3:9-10). Exact cum se întâmplă în cazul unui divorț, o asemenea acțiune are consecințe normale care conduc la ruperea relației. Așadar, ruptura față de Dumnezeul-Creator a distrus și celelalte relații. Din acest punct, bărbatul și femeia au pășit într-o nouă stare (vezi Geneza 3:7), însă într-o stare existențială de „profundă dislocare” pe care o identificăm ca „păcat.” Grecescul hamartia face referire la ceva care „și-a pierdut structura originară”; „la ceva care este dislocat sau rupt”: „toată firea suspină și suferă durerile nașterii. Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:22-23).

În aceste circumstanțe a apărut suferința sub toate formele ei: suferința pe care ne-o producem unii altora – război, corupție, violență, exploatarea celui mai slab, etc. De asemenea, pagubele care provin din dereglarea naturii nu au întârziat să apară: epidemii, pandemii, dezastre naturale, încălzirea globală, și alte multe „tragedii în care omenirea nu este atât de mult agresor, cât victimă.” Și pe deasupra, te mai cuprinde îngrijorarea și neliniștea, acea stare de „goliciune existențială” descrisă atât de bine de eclesiastul (vezi Eclesiastul 1:2-3). Dar, Isus spune: „Nu vă îngrijorați, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6:34).

„Dumnezeu îngăduie, dar pune și limite”

Până aici am încercat să clarific că: suferința nu vinde de la Dumnezeu și nu reprezintă pedeapsa pentru un păcat anume, ci suferința are de-a face cu Diavolul. Trebuie să mai înțelegi o ultimă idee: Dumnezeu îngăduie suferința. Ostilitatea demonică cu care s-a confruntat Iov în mod sfâșietor, și multe alte încercări din viața ta sunt cunoscute și îngăduite de Dumnezeu. Să (mă) explic. Pune Dumnezeu limite încercărilor? Da. „Dumnezeu pune limite încercărilor; atât suferința, cât și Satana se află sub controlul Său.” Diavolul nu are mână liberă să te asuprească după cheremul său. Oricât de paradoxal sau anapoda ți-ar părea, diavolul trebuie să obțină permisiunea lui Dumnezeu, o idee confirmată de Isus: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” (Luca 22:31).

Această idee o poți observa și în cazul experienței lui Iov, atunci când Dumnezeu așază limite clare, pe care Satanei nu îi este permis să treacă: „Iată, îți dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna” (Iov 1:12). De asemenea, apostolul Pavel accentuează la fel de clar aceeași idee: „Dumnezeu este credincios: El nu va lăsa să fiți ispitiți peste ceea ce sunteți în stare să purtați, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10:13).

„Pașaportul diavolului”

Dumnezeu îngăduie încercări și „teste,” dar există o limită, „o graniță stabilită de Dumnezeu peste care Satana nu poate trece.” Spre exemplu, folosind o analogie ți-ai putea imagina că Satana „călătorește cu un pașaport” vizat de Dumnezeu; însă Satana nu are acces într-un anumit teritoriu – nu se poate atinge de cineva – fără îngăduința lui Dumnezeu. De pildă, în dreptul lui Iov, limita a fost viața lui: Satanei nu i s-a permis să-i curme viața.

Totuși, nu există nicio garanție că va fi întotdeauna la fel. Același Dumnezeu care l-a scos miraculos pe Petru din închisoare a permis cam în aceeași perioadă de timp ca Iacov, fratele lui Ioan, să fie decapitat (Fapte 12:2). Acest fapt îmi amintește de valoarea vieții umane: pentru cel care crede în Isus Hristos, viața pe pământ nu este „valoare absolută,” nici nu este cel mai important lucru.

În perspectiva mai largă, pentru Dumnezeu nu există „vii” și „morți”: „În ce privește învierea morților, oare n-ați citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbește despre „Rug”, ce i-a spus Dumnezeu, când a zis: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciți!” (Marcu 12:26-27).

Totuși trebuie să fiu foarte precaut când subliniez astfel de lucruri într-o eră în care „valoarea vieții” este relativă ba chiar disprețuită de mulți, de la cei care promovează eutanasia și „până la teroriști.” Fără dar și poate trebuie să crezi în „sanctitatea vieții”, care face ca ființa umană să fie unică. Dar există ceva deasupra vieții pământești, și anume viața veșnică. Dacă viața aceasta este importantă, „viața veșnică este fundamentală.”

Isus Însuși ne-a atras atenția în această privință: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă” (Matei 10:28). Aceste lucru îmi oferă o altă „perspectivă inclusiv asupra conceptului de sănătate” care implică mai mult decât „absența bolii sau faptul de a fi într-o bună formă fizică – există și o dimensiune spirituală foarte importantă.”

Da, puterea Diavolului este reală, dar limitată; el este ținut în frâu de „Dumnezeul păcii care va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Romani 16:20). Deși poate îți este greu să crezi și să înțelegi, Dumnezeu deține controlul general al istoriei și, în special, al vieții mele. Lucrurile stau exact așa deoarece oricât de „misterioasă ar părea,” providența lui Dumnezeu este mai presus de „puterea limitată” a Satanei. Isus a spus: „În lume veți avea necazuri. Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Unde este Dumnezeu?

„Unde este Dumnezeu când sufăr?” Aceasta este o întrebare frecvent întâlnită în mijlocul suferinței și de asemenea o întrebare perfect legitimă. În mijlocul suferinței Dumnezeu pare distant și mut. Sub toate aceste aparențe, Dumnezeu este chiar aici – „pentru că plânge cu și în tine.” Există suficiente argumente în Scriptură ca să poți crede că Dumnezeu nu „doar că a suferit în Hristos,” dar suferă cu tine astăzi. Când vine vorba de suferința ta, Dumnezeu nu este tare ca piatra, „ci sensibil ca un seismograf.” Cel mai mic oftat, cel mai slab suspin e „contabilizat în inima Lui.” Nicio lacrimă nu se prelinge pe obraz fără să-i fie cunoscută lui Dumnezeu: „Cum să te dau […] Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă!” (Osea 11:8).

„Când oamenii se îndreaptă spre truda lor de fiecare zi, când se pleacă în rugăciune, când se culcă în noapte și când se trezesc dimineața, când bogatul sărbătorește în palatul său, când sărmanul își adună copiii în jurul mesei sărăcăcioase, Tatăl ceresc îi privește pe fiecare cu atenție. Nici o lacrimă nu se scurge neobservată de Dumnezeu și nici un zâmbet nu se ivește pe față fără a fi remarcat de El” (E.G. White, Minte, Caracter, Personalitate – Vol. I).

Dumnezeu îți cunoaște suferința nu doar din punct de vedere cognitiv, „acela de a fi informat, ci și într-un sens experiențial: el experimentează suferința împreună cu mine”: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile” (Exodul 3:7). Interesant este că termenul ebraic pentru „a ști” presupune multă intimitate. Concepția că Dumnezeu nu suferă – „doctrina impasibilității divine” nu se regăsește în Biblie.

Imaginea unui Dumnezeu care suferă „aparține exclusiv creștinismului; nu poate fi găsită în alte religii”: „Om al durerii și obișnuit cu suferința […] Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:3,5). Privit cu onestitate, „nimeni nu-L poate acuza pe Dumnezeu că nu știe ce înseamnă suferința: pe cruce, Hristos a avut parte de cea mai mare suferință omenească, atât din punct de vedere fizic, cât și moral. Nimeni nu a suferit mai mult decât a suferit El.”

Crucea nu poate fi cuprinsă doar cu mintea, ca o simplă idee; este nevoie de o experiență personală și „de neînlocuit” care să te transforme radical. Cu alte cuvinte, descoperirea voii lui Dumnezeu în propria mea suferință reprezintă un pas hotărâtor în raportarea la suferință. Dacă suferința personală sau cea din lume face imposibilă credința în Dumnezeu, faptul că Dumnezeu „suferă alături de mine îmi transformă credința în ceva revoluționar.”

Un răspuns definitiv la enigma suferinței nu poate fi găsit în „dezbaterea intelectuală,” și nici măcar în cea teologică, ci doar în întâlnirea personală cu Hristos, Cel care suferă pe cruce.