Declinul, sau declicul credinței?

Cum să dezvolți o mentalitate a credinței

„Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?” (Luca 18:8).

Iisus a lansat o întrebare pe care mulți au evitat să-i dea glas. Frământarea cu privire la credință există în universul interior al multor persoane. Rezultatele nu sunt notabile deoarece majoritatea discuțiilor despre credință sunt ermetice. În cele ce urmează, propun câteva repere biblice (nu dogmatice) cu privire la credință.

Comparații greu de suportat

Fie la serviciu, fie între prieteni, sau chiar în familie, este foarte greu să suporți să fii comparat în mod nefavorabil cu alții. Pe tărâmul spiritual ne supunem singuri comparațiilor cu giganții credinței din vechime (vezi Evrei capitolul 11) sau cu cei contemporani. Efectul? Demotivare!

Credință mare vs. Credință mică

Iisus a identificat oameni cu o „credință mare”. Un exemplu popular este cel al centurionului roman. Despre el, Iisus a zis: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credință așa de mare” (Matei 8:10). Un alt exemplu este cel al femeii canaanite. Iisus a spus despre ea: „O, femeie, mare este credința ta!” (Matei 15:28). Istorisirea despre cele două personaje o poți citi pe îndelete în Matei 8:5-10 (cea despre centurionul roman) și Matei 15:22-28 (cea despre femeia canaanită).

În aceste două istorisiri sunt notabile asemănările dintre cele două personaje:

-       Ambele au făcut o cerere cu toată inima.

-       Ambele erau stăruitoare.

-       Ambele cereau în mod altruist vindecarea pentru o altă persoană.

-       Ambele se simțeau nevrednice de ajutorul lui Iisus. (Spre exemplu, femeia canaanită chiar a permis să fie numită „cățel”).

-       Ambele erau dintre neamuri, adică din afara „bisericii”.

-       Ambele depindeau cu totul de empatia lui Iisus, în ciuda nevredniciei lor.

Ai sesizat? Atunci când este „mare”, credința este onestă, modestă, perseverentă, dezinteresată, depinzând de puterea lui Dumnezeu. În pasajele din Matei 14:31 și Matei 16:8, găsim pe Iisus spunându-le atât lui Petru, cât și celorlalți ucenici că au puțină credință.

Petru se afla în barcă atunci când L-a văzut pe Iisus venind spre el pe ape. Petru a cerut să fie chemat de Iisus să meargă și el pe ape. Și cererea i-a fost acceptată: a mers pe ape! Poate că zici: „Asta da credință mare!” Dar observă cu atenție secvența: „...când a văzut că vântul era tare, s-a temut și, fiindcă începea să se afunde, a strigat: Doamne, scapă-mă! Îndată, Iisus a întins mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14:30-31).

Puțina credință a lui Petru a fost suficientă ca el să se poată bizui pe puterea lui Iisus. Dar a fost ușor de deviat atunci când a avut de înfruntat pericolul. Credința odată ascunsă de prezența lui Iisus, te pune în pericol.

Credința nu operează în același mod la toată lumea

Puțina credință este o experiență cu suișuri și coborâșuri. Ne ajută să mergem pe ape uneori. Spre deosebire de credința femeii canaanite, puțina credință nu reușește să persevereze atunci când apar împrejurări nefavorabile. În contextul pasajului din Matei 15:22-28, Iisus pare că aproape o alungă pe femeie, și totuși ea a rămas acolo pentru ajutor. Nu este acesta un exemplu magnific de credință mare?

Acum ne mutăm atenția spre cealaltă întâmplare din Matei 16:5-13. „Iisus, care cunoștea lucrul acesta, le-a zis: Puțin credincioșilor, pentru ce vă gândiți că n-ați luat pâini? Tot nu înțelegeți? Și nici nu vă mai aduceți aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii de oameni și câte coșuri ați ridicat?” (Matei 16: 8-9).

Ucenicii uită să cumpere pâine pentru drum. Când Iisus îi avertizează să se păzească de „aluatul fariseilor”, ei își amintesc instant că au uitat să facă rost de pâine. Această „aducere-aminte i-a costat însă.” Gândindu-se la greșeala lor și mai ales la foamea lor, au uitat de puterea și de prezența lui Iisus, și nu au priceput tâlcul cuvintelor Sale. Așa arată puțina credință. Nu înțelege lucrurile spirituale pentru că este absorbită de lucrurile materiale – cum ar fi hrana vremelnică, casa, mașina, cariera, etc.

Credința se învață

Hai să privim puțin la Avraam. Cum a devenit el „părintele tuturor credincioșilor”? Tatăl lui Avraam era un idolatru. Așa zice cartea lui Iosua: Iosua a zis întregului popor: „Așa vorbește Domnul Dumnezeul lui Israel: Părinții voștri, Terah, tatăl lui Avraam și tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului și slujeau altor dumnezei” (Iosua 24:2).

Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, Dumnezeu îl folosește pe Avraam ca „exemplu de om imperfect”, care învață să trăiască prin credință. El a învățat cum să creadă în mijlocul necredincioșilor. A învățat să fie credincios în mijlocul apostaților. „Și, fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii” (Romani 4:19). Tocmai de aceea Dumnezeu îl consideră pe Avraam un exemplu de credință.

O mentalitate a credinței

Știai că Biblia vorbește despre o mentalitate a credinței? Mentalitatea credinței înseamnă a fi atent la ceea ce gândești și vorbești despre ceea ce crezi sau nu crezi. „Însă fiindcă avem același duh de credință, potrivit cu ceea ce este scris: Am crezut, de aceea am vorbit! și noi credem, și de aceea vorbim” (2 Corinteni 4:13)

Câteva exemple despre cum să practici mentalitatea credinței:

1)    „Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).

Tu crezi că Iisus este cu tine până la sfârșit pentru că El a spus așa. Când ești tentat să te lași cuprins de descurajare, dacă spui: „Dumnezeu este cu mine, nu mă voi descuraja”, aceasta este mentalitatea credinței. Spui ceea ce crezi.

Dar dacă îți plângi de milă și te tângui ca și cum Dumnezeu nu-ți poartă de grijă, vorbești cu necredință. „N-a putut să facă nicio minune acolo, ci doar Și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și Se mira de necredința lor. Iisus străbătea satele dimprejur și învăța pe norod” (Marcu 6:5-6).

2)    „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Romani 8:28).  

Crezi că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că El a spus așa. Când se întâmplă ceva rău, dacă zici: „Nu știu cum, dar sunt sigur că Dumnezeu va folosi această împrejurare nefericită pentru binele meu”, aceasta este mentalitatea credinței.

Dar dacă spui: „Oh, de ce a îngăduit Dumnezeu să mi se întâmple asta? Nu-mi vine să cred că m-a lăsat să experimentez așa ceva!”, tu exprimi necredința care blochează puterea lui Dumnezeu de a acționa. „Și cel neprihănit va trăi prin credință; dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el” (Evrei 10:38).

Vestea bună

Tu ești obișnuit să Îi dai slavă lui Dumnezeu tocmai atunci când te simți cel mai puțin în stare să o faci? Tocmai atunci când descoperi în tine un amestec de credință și necredință?

Am o veste bună pentru tine. Dacă vei gândi în acord cu partea din tine care crede și Îi vei cere lui Dumnezeu să aibă grijă de partea care nu crede, Dumnezeu va asculta rugăciunea. Dumnezeu răsplătește mentalitatea credinței chiar și atunci când o găsește la cineva care se luptă cu îndoiala.

„Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24).  Și tuturor, Mântuitorul le răspunde: „Dacă poți... totul este cu putință celui care crede.”