Ce să (nu) faci pentru a fi mântuit?

Cum să înțelegem mântuirea

Mulţi consideră că pentru mântuire există o anumită parte pe care trebuie să o îndeplinească singuri. Deși am ales să ne încredem în Hristos pentru iertarea păcatelor, încă ne străduim prin eforturi proprii să trăim o viaţă neprihănită. Însă orice încercare de felul acesta este sortită eşecului. Isus spune că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15 :5). Creşterea noastră în credință, bucuria noastră întru’ Domnul de care aminteșe Pavel – „bucurați-vă totdeauna în Domnul ! Iarăși zic : Bucurați-vă !” (Filipeni 4 :4), – depind de legătura noastră cu Dumnezeu.

Isus o prezență continuă

După ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer, simţământul prezenţei Sale a continuat să-i însoţească pe ucenici. Această prezenţă era personală. Isus, Mântuitorul, Cel care umblase, vorbise şi Se rugase împreună cu ei, care întotdeauna avea pregătite cuvinte de speranţă şi mângâiere pentru inima lor, fusese luat din mijlocul lor la ceruri, în timp ce de pe buzele Sale ieșea o asigurare permanentă : „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). Ucenicii ştiau că Isus stătea înaintea tronului lui Dumnezeu, continuând să fie Prietenul şi Mântuitorul lor; ştiau că sentimentele Lui de simpatie erau neschimbate; că El Se identifica în continuare cu suferinţele neamului omenesc.

Pentru ca mântuirea să fie o realitate de zi cu zi este esențial ca Isus să nu fie doar o figură a trecutului, o figură istorică – doar o bornă de start. Isus trebuie să continue să fie prezent când urmașii Lui se întâlnesc – „Căci unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu, voi fi și Eu prezent împreună cu ei” (Matei 18:20); și de asemenea prezent în viața individuală a celor care-L invită – „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și-Mi deschide, voi intra la el, voi cina cu El și el cu mine” (Apoc. 3:20).

În greșeala noastră de a ne mântui prin propriile forțe, uităm că Isus nu este doar Autorul, ci şi Desăvârşitorul credinţei noastre. „Hristos este cel dintâi”, și „cel de pe urmă”, - trebuie să fie cu noi nu numai la începutul şi la sfârşitul călătoriei noastre, ci la fiecare pas pe care îl facem pe drumul credinței. David spunea: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei. Când este la dreapta mea, nu mă clatin” (Psalmii 16:8).

O încredere consacrată

Este esențial să ne dezvățăm în a ne mai baza pe noi înșine, nu trebuie să mai permitem ca mintea să ne fie absorbită de propria persoană şi interesele proprii, ci să ne încredem în Isus. O viaţă trăită în Hristos este caracterizată de pace şi linişte sufletească. Desigur, poate că nu vom simţi stări de extaz, dar în sufletul nostru se va instaura o încredere statornică, durabilă şi liniştitoare. Speranţa noastră nu se află în noi înșine; ea este în Isus.

Isus spune: „Rămâneţi în Mine.” Aceste cuvinte transmit ideea de odihnă, stabilitate şi încredere. De asemenea, El adresează invitaţia: „Veniţi la Mine… şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Cuvintele psalmilor transmit acelaşi gând: „Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El” (Psalmii 37:7). Iar profetul Isaia vorbeşte despre asigurarea că „în linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră” (Isaia 30:15).

Când mintea este încărcată de interesele personale, ea se înstrăinează de Hristos, sursa vieţii şi a puterii spirituale. De aceea, efortul neobosit al lui Satana este acela de a ne devia atenţia departe de Mântuitorul, împiedicând astfel conectarea şi părtășia sufletului cu Domnul Hristos. Grijile, necazurile şi dificultăţile vieţii – unele dintre acestea sau toate împreună, constituie modalitățile pe care le va folosi Satana în încercarea de a ne abate gândurile de la Dumnezeu. Însă noi nu trebuie să ne lăsăm atrași în această capcană. Deseori, cei care sunt cu adevărat conştiincioşi şi doresc să trăiască cu Dumnezeu, ajung să se gândească numai la greşelile şi slăbiciunile proprii şi, despărţindu-se în felul acesta de Hristos, disperarea îi înghite.

Ce-ar fi dacă am încerca să încetăm în a mai face din noi înşine centrul preocupărilor noastre, și să nu ne mai îngrijorăm şi să ne temem dacă vom fi sau nu mântuiţi ? Toate acestea ne îndepărtează de Dumnezeu. Să ne încredinţăm siguranţa inimii noastre lui Dumnezeu şi să avem încredere în El. Concetrați-vă mai mult asupra lui Isus şi meditați la El. Contopiți-vă în El. Îndepărtați orice îndoială; alungați-vă temerile. Spuneți împreună cu apostolul Pavel: „Trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2 :20) Rămâneți liniştiți în Dumnezeu. El este în stare să păzească ce i-am încredinţat.

„Slăbiciunea ta este unită cu puterea Lui; neştiinţa ta, cu înţelepciunea Lui; lipsa ta de voinţă, cu tenacitatea Lui” (E.G. White, „Cale către Hristos”)

Cum să rămânem în Hristos

Cum putem rămâne în Hristos? Simplu. În acelaşi mod în care L-am primit la început. „Astfel, dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El” (Coloseni 2:6).

Dacă am ajuns la Hristos printr-o experiență personală autentică (neîmpinși de la spate de oameni și împrejurări) atunci asta înseamnă că noi ne-am predat lui Dumnezeu, pentru a fi cu totul al Lui, pentru a-L sluji şi a-L asculta, şi L-am acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal.  Iată de ce, noi oamenii nu putem să ne ispăşim singuri păcatele şi  cu atât mai mult să ne schimbi năravul, dar, predându-ne lui Dumnezeu, avem încredinţarea că, datorită lui Isus, Dumnezeu a împlinit deja toate acestea pentru noi. Cu alte cuvinte, noi am devenit ai lui Hristos prin credinţă şi tot prin credinţă trebuie să creştem în El – „Și cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Evrei 10:38).     

Pe calea mântuirii nu faci cutare sau cutare lucru ci primești și dăruiești. Daci ai primit totul prin Isus - trebuie să dăruieşti totul – mintea ta, voinţa ta, slujirea ta –, să te dăruieşti Lui cu toată fiinţa, pentru a fi capabil să împlinești fericit toate cerinţele Lui, şi, în acelaşi timp, trebuie să accepți totul – prin Hristos, ca să facă parte din viața ta, să fie puterea ta, „neprihănirea ta şi ajutorul tău veşnic”.

Nu cred în expresii de genul „consacrarii totale”. E un nonsens. Există doar consacrare sau lipsa ei. Consacră-te pur și spimplu lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; aceasta să fie prima ta activitate. În fiecare dimineaţă, consacră-te lui Dumnezeu pentru ziua respectivă. Trebuie să ne obișnuim în a ne așeza toate planurile la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru a fi aduse la „îndeplinire sau abandonate”, după cum ne va îndemna El în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi, exersăm cum să ne încredinţăm viaţa în mâinile lui Dumnezeu.

„Gândeşte-te la iubirea, la frumuseţea şi la desăvârşirea caracterului Său. Hristos în atitudinea Lui de renunţare la Sine, Hristos în umilinţa Sa, Hristos în sfinţenia şi neprihănirea Sa, Hristos în dragostea Lui nemăsurată – iată care trebuie să fie subiectul tău de contemplare” (E.G.White, „Cale către Hristos”)