Cât de mult(e) tolerează Dumnezeu?

Cum să reușești în a recunoaște scopul toleranței divine

Armistițiu

Îți este confortabil să-L păstrezi pe Dumnezeu la distanță dar în același timp să-ți dorești a fi protejat de Dumnezeu. Te-ai obișnuit să gândești că devreme ce Dumnezeu încă te binecuvântează, înseamnă că El nu te consideră ca fiind chiar așa de rău. Păi nu zice Scriptura: „căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5:45). Ehe, da. Dar de ce în baza unui singur text să te lași condus de „un sentiment sfidător de siguranță”? Nu mai bine încerci să înțelegi care-i scopul „toleranței” (KJV) lui Dumnezeu? „Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” (Romani 2:4).

Termenii „îngăduință-toleranță,” în limba greacă înseamnă literal, „o reținere”. Termenul „toleranță,” era folosit pentru un armistițiu militar. Adică, el implică ceva temporar, care poate să dispară atunci când circumstanțele se schimbă. Ca atare, termenul e folosit pentru a descrie îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în legătură cu trecerea cu vederea a păcatelor: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel, încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:25-26).

Dumnezeu continuă să-ți ofere timp și ocazii în a te pregăti pentru revenirea Lui, dar tu faci abuz de răbdarea Lui continuând, mulțumit de tine însuți, să persiști în greșelile tale.

Cum să (nu) înțelegi „trecerea cu vederea a păcatelor” de către Dumnezeu

„Trecerea cu vederea a păcatelor,” nu înseamnă că în cele din urmă, Dumnezeu nu va acționa în a le stopa. Dimpotrivă, în multe locuri din Biblie ni se spune că va veni o vreme când omenirea nu mai poate fi iertată:

1)    „El a zis: Ce vezi, Amos? Eu am răspuns: Un coș cu poame coapte. Și Domnul mi-a zis: A venit sfârșitul poporului Meu, Israel; nu-l mai pot ierta!” (Amos 8:2).

Pentru o recoltă gata de cules nu se mai poate face nimic. La timpul cuvenit, recolta va fi culeasă  indiferent de felul roadelor care au fost produse.

2)     „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apocalipsa 22:11).

Va veni timpul când soarta îți va fi stabilită în mod irevocabil (vezi Apocalipsa 14:7). Dumnezeu îți permite să-ți trăiești viața pe care o alegi de bunăvoie, până la momentul în care ți se va da pe față adevăratul caracter și va fi sosit și ziua finală a socotelilor.

3)     „Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit..., dacă n-a cruțat El lumea veche..., dacă a osândit El la pieire și a prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire...” (2 Petru 2:4-6). Raționamentul lui Petru este că dacă Dumnezeu nu i-a cruțat pe îngerii căzuți, ființe spirituale care trăiau în prezența Sa, El nu va ezita să-i pedepsească pe oamenii care au ales să-L sfideze. Așadar, nu poți ignora inevitabilitatea și certitudinea judecăților lui Dumnezeu.

Dar dacă nu am păcate? „Nu am furat, nu am dat în cap la nimeni...”

Ce înseamnă păcat? Păcat nu înseamnă doar să ucizi, să furi, să minți, să faci rău cuiva. Păcatul este tot ceea ce mă desparte sau ceea ce nu mă apropie de Dumnezeu. Dacă, spre exemplu, în timpul liber stau și mă tot uit la știri sau la fratele Netflix, ori las radioul să meargă în neștire, cum voi fi eu capabil să fiu conectat la Dumnezeu? Nu-i de mirare că voi deveni o persoană dominată de tot felul de gânduri și de stări, un risipit și un anxios. Unul dintre semnele care îmi arată că sunt păcătos este și acela că mintea mea spiralează în continuu și nu mă simt în stare nici măcar puțin să o stăpânesc, înălțând-o către Dumnezeu.

O analiză edificatoare obțin atunci când privesc la motivațiile și la faptele mele și descopăr câtă dragoste am eu nu pentru „departele meu” (cei din afară) ci pentru „aproapele meu” (cei dinăuntru). De câte ori judec, mă înfurii sau discut despre slăbiciunile cuiva, tot de atâtea ori „ucid pe fratele meu.”

Nu e nevoie să-i dau în cap (cu Biblia) – ca să-l ucid e suficient să-l etichetez, să-l bârfesc sau să-l jignesc. Isus spune: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: Prostule! va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: Nebunule! va cădea sub pedeapsa focului gheenei” (Matei 5:21-22).

Capcana îndemnurilor la virtute

Problema este accentuarea virtuților morale și prea puțin a relației cu Dumnezeu Însuși, trăirea unei vieți în Hristos.  Experiența creștină nu se reduce la o sumă de reguli pe care să le bifezi corect, nu este o morală printre multe altele din lumea aceasta. Toate acestea pot produce un comportament exterior corect, dar nu pot să-ți schimbe năravurile. Trebuie să existe o putere care să acționeze dinăuntru, un nou fel de a fi. Această putere vine de la Hristos: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15:5).

Când te crezi mereu un „premiant cu o coroniță cât aura unui sfânt,” nu e simplu să-ți conștientizezi starea de păcătoșenie. Asta înseamnă să fii firesc: „omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie: și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14).

O soluție ar fi să citești mai des pasajul următor: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și Cuvântul Lui nu este în noi” (1 Ioan 1:8-10).

Prin harul lui Isus poți să-ți revigorezi însușirile lipsite de voință ale sufletului tău și să le înalți spre Dumnezeu.

„Nu vezi tu,” omule?

În mod voluntar ignori îndelunga răbdare a lui Dumnezeu trăgând concluzia că El nu intenționează să-ți pedepsească vreodată păcatul și că, în consecință, poți persista fără grijă în păcat.

Dar „nu vezi tu,” omule? Deși Dumnezeu urăște păcatul, totuși, în îndelunga lui răbdare, El nu pedepsește păcatul în clipa în care l-ai săvârșit. Dimpotrivă, El te iartă zi după zi pentru a avea ocazia să te pocăiești și să fii mântuit: „...ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3:9).

Răbdarea și dragostea lui Dumnezeu nu te îndeamnă să persiști în ignoranță sfidătoare, ci ea copleșește pe cel care le experimentează și îl conduc spre o schimbare continuă a vieții. Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință. Pocăința înseamnă mai mult decât un simplu regret pentru greșeală. Aceasta presupune să te întorci radical, să treci la o schimbare a gândurilor, a scopurilor și a vieții.

„Nu o decizie arbitrară a lui Dumnezeu ne va exclude din ceruri, ci propria nepotrivire va face imposibilă prezența noastră acolo” (E.G.White, Calea către Hristos).