Este Isus versiunea mai bună a lui Dumnezeu?

Căderea unui mit

Bariere în calea către Dumnezeu

Prin prisma propriilor experiențe negative, oamenii sunt determinați să-l privească pe Dumnezeu prin lentilele prejudecăților. Să se gândească la Dumnezeu ca fiind sever și necruțător – ca la o persoană al cărei principal atribut este justiția rigidă. Dumnezeu este imaginat ca o persoană care pândește cu suspiciune, ca să observe greșelile și păcatele oamenilor, pentru a aplica imediat pedepsele divine. Acestea reprezintă cele mai populare erori de imagine cu privire la cine este Dumnezeu și constituie bariere în calea cunoașterii Sale. Printr-o căutare perseverentă și sinceră unii reușesc să-și reajusteze imaginea despre Dumnezeu și să înainteze în cunoașterea Sa. Pe de cealaltă parte, există erori de imagine cu privire la Dumnezeu chiar în cadrul profesiunii de credință.

Să luăm ca exemplu versetul următor: „Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuși ca preț de răscumpărare pentru toți...” (1 Timotei 2:5-6 ). Tratată cu superficialitate, însăși medierea lui Isus între Dumnezeu și om poate strecura o eroare de imagine asupra lui Dumnezeu și implicit asupra lui Isus. Fără nici o urmă de îndoială, doar prin Isus poate fi omul păcătos împăcat cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu are nevoie să fie împăcat cu omul, deoarece planul mântuirii a fost conceput de către Dumnezeu – „care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” (1 Timotei 2:4).

Cădere dagonică

Concepția marcionistă conform căreia în Vechiul Testament și în Noul Testament avem două imagini total diferite ale lui Dumnezeu, încă persistă în mintea multor creștini. Însă Biblia, surprinde. Spre exemplu, când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta!, Domnul a răspuns: Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea” (Exodul 33:18-19). Iar frumusețea lui Dumnezeu este: „Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise și a strigat: Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exodul 34: 6-7). Dumnezeu este milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate, pentru că Îi place să fie astfel (vezi Iona 4:2; Mica 7:18).

Mitul unui Dumnezeu distant și rece, și a lui Isus ca fiind versiunea mai bună a Sa, cade precum zeul filistean Dagon în fața chivotului Domnului – „Și a doua zi, sculându-se dis-de-dimineață, au găsit pe Dagon întins cu fața la pământ, înaintea chivotului Domnului; capul lui Dagon și cele două mâini ale lui erau tăiate pe prag și nu-i rămăsese decât trunchiul” (1 Samuel 5:3-4).

Semnificația scenei este specială. Toți cei care intrau în templul lui Dagon, trebuiau să calce pragul lovindu-se de noua realitate. Altfel spus, poți continua (din comoditate) să-ți urmezi propriile prejudecăți cu privire la Dumnezeu, dar nu fără a te confrunta cu consecințele imaginii diforme despre El.

Dumnezeu s-a revelat prin Isus

Dumnezeu s-a revelat lumii prin Isus. Isus a venit să trăiască printre oameni, tocmai ca să îndepărteze prejudecățile despre Dumnezeu. Isus s-a întrupat pentru a-L descoperi pe Tatăl: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaște pe deplin pe Tatăl, afară de Fiul, și acela cărui vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici i-a adresat rugămintea: „Doamne... arată-ne pe Tatăl”, Domnul Isus i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:8-9).

De asemenea, nu există un rol de subordonare inferioară a lui Isus față de Dumnezeu – un nivel de submisivitate absolută. Cu o anumită ocazie Isus afirma: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Totuși, de specificat că nu unitatea de persoane (din cadrul Trinității) este punctul adus în discuție de Isus. Aici, Isus afirmă unitatea Lui cu Tatăl în voință, în scop și obiective. Dumnezeu-Tatăl se afla în spatele cuvintelor și acțiunilor lui Isus. Cu alte cuvinte, ceea ce declară și face Isus poartă amprenta strânsei Sale legături cu Tatăl.

Isus a găsit mereu plăcere în a face voia Tatălui Său: „Apoi a mers puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ și S-a rugat, zicând: Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu. S-a depărtat a doua oară și S-a rugat, zicând: Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:39-42).

Mai mult, prin Isus voia lui Dumnezeu urma să fie din nou o realitate printre oameni – „vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Matei 6:10).

Dumnezeu a suferit împreună cu Isus

„De la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată țara” (Matei 27:45). Conform tradiției evreiești o nouă zi începea la ora șase dimineața. De aceea, când citim că Isus a fost răstignit în al treilea ceas din zi, trebuie să înțelegem că era ora nouă. Așa că El a atârnat pe cruce trei ore în lumina dimineții; dar, apoi, la ceasul al șaselea, adică la amiază, întunericul a acoperit țara. În această secvență dramatică poți observa suferința lui Dumnezeu care nu a suportat să-și vadă Fiul tratat cu răutate și cruzime de către oamenii păcătoși. Dumnezeu acoperă scena cu o cortină îndoliată. Însă există și un alt motiv pentru acest întuneric.

În Biblie, întunericul e mereu asociat cu judecata lui Dumnezeu pentru un păcat mare. Întunericul reprezenta judecata lui Dumnezeu-Tatăl împotriva Fiului Său. În acele ore de întuneric, Isus s-a făcut vinovat în mod legal de păcatul nostru și a fost judecat pentru aceasta. Gândește-te: vinovat în mod legal de tot felul de dependențe distrugătoare, vinovat de orice fel de abuzuri, etc.

În Egipt, ultima plagă de dinainte de Paște a fost „un întuneric de să se poată pipăi” (Exodul 10:21). Chiar înainte ca „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1:29) să fie sacrificat, întunericul a acoperit lumea ca o cortină. Doar când Isus și-a dat ultima suflare, lumina a reapărut. Da! A fost foarte potrivit ca atunci când Cel fără de păcat a fost făcut păcat pentru noi, scena să fie ascunsă de privirile omului.

Moartea lui Isus nu a avut rolul de a stârni dragostea lui Dumnezeu față de cel păcătos, nici pentru a-I induce bunăvoința de a-l mântui. Dumnezeu ne iubește nu ca urmare a sacrificiului lui Isus, ci El a oferit acest sacrificiu tocmai pentru că iubește omenirea: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu...” (Ioan 3:16).

Prin viața și moartea lui Isus, Dumnezeu a oferit lumii noastre degradate mijloacele mântuirii: „Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui” (Romani 5:10).

O chestiune de alegere

Dumnezeu nu a fost obligat să sufere din cauza unor împrejurări aflate dincolo de controlul Său. Poate că Dumnezeu a avut un număr indefinit de lumi posibile – lumi în care n-ar fi existat cădere, păcat, și prin urmare nici nevoia salvării. Și totuși El a ales acest scenariu, cu nedreptățile și suferințele lui. Dumnezeu a ales să sufere. El a ales să mântuiască omenirea prin suferința Fiului Său – „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință...Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui” (Isaia 53:10).

Dumnezeu a ales să fie acceptat de unii oameni și respins de alții. Dumnezeu a suferit din cauză că el a vrut.

Acesta este Dumnezeul căruia aleg să mă închin!